Despre un steag al unei societăți românești din America, restaurat în urmă cu treizeci de ani la Muzeul Unirii din Alba Iulia

I. PREAMBUL

Între 1975 și 1979 am avut atribuția, în calitate de foarte tânăr angajat al Muzeului Unirii din Alba Iulia, să răspund de sălile cuprinzând evenimentele istorice dintre cele două războaie mondiale, între care desigur, Unirea de la 1 Decembrie 1918. Am avut atunci în grijă obiecte de mare valoare, precum Cuvântarea lui Vasile Goldiș și aparatul fotografic al lui Samoilă Mârza, dar am avut mai ales șansa, de a mă impregna de simbolul acelor evenimente și obiecte. Aceasta, datorită extraordinarelor și mereu ineditelor prezentări făcute delegațiilor și vizitatorilor, cu mult profesionalism, pasiune și curaj de directorul Gheorghe Anghel și de muzeografii Secției Unirii, Nicolae Josan, Ioan I. Șerban și Valer Moga.

De la ei am aflat numele și faptele marilor personalități care ne-au făcut adevărata istorie. Astfel, doar în jurul unei mici fotografii expuse, cu românii din America, pe care apărea și Epaminonda Lucaciu (personaj non grata, în acel moment), distinșii domni vorbeau zeci de minute, transmițând informații și emoții care nu figurau în manualele școlare cenzurate. Și cum mai târziu, în același muzeu am restaurat, printre alte piese, un steag tricolor din Cleveland și o eșarfă tricoloră din Zanesville Ohio, despre care doresc să scriu, trebuie să încep, pe cât posibil, cu unul dintre cei care a pus nu o cărămidă, ci o coloană dorică, la temelia istoriei noastre naționale.

Este vorba despre Epaminonda Lucaciu (1877-1960), fiul preotului, diplomatului și politicianului Vasile Lucaciu, a cărui nume se leagă mai ales de Memorandumul românilor din 1893, care a contribuit, ca și tatăl său, la pregătirea și la recunoașterea Unirii de la 1 Decembrie 1918.

Absolvent și Doctor în teologie şi filosofie al Institutului De Propaganda Fide din Roma, el a fost cel care, începând din anul 1905, în calitate de preot misionar a organizat viața spirituală a românilor greco-catolici emigrați în America, la începutul secolului XX. Pentru atingerea acestui obiectiv, la 19 octombrie 1905 a pus bazele primei parohii greco-catolice române la Cleveland, reușind să sfințească aici și prima biserică, la 16 septembrie 1906, și în același an, împreună cu alți români, să fondeze gazeta Românul din America. După care, a multiplicat parohiile, pe lângă care se derulau intense activități școlare și culturale, grație preoților de excepție, aduși din țară.

Dar marele merit avut de Epaminonda Lucaciu, identic cu acela al tatălui său Vasile Lucaciu și a altor români, a fost acela de a milita în timpul și după primul Război Mondial pentru recunoașterea dreptului românilor transilvăneni la autodeterminare. În 1918, în calitate de membru al delegației române, a pledat cu argumente istorice această cauză, în fața preşedintelui Woodrow Wilson, la Casa Albă. În timpul vizitei Reginei Maria în America, care a avut drept scop pentru recunoașterea de către Marile Puteri a Unirii Transilvaniei la România, Epaminonda Lucaciu a recurs la cele mai mari publicații americane, pe care le-a îndemnat să scrie despre acest deziderat al tuturor românilor, după cum, peste zece ani, s-a implicat și în pregătirea Serbărilor Unirii.

Permiteți ca după 100 de ani de la Marea Unire, să propunem în câteva scurte articole, o pagină de istorie glorioasă a românilor din diaspora americană, prea puțin analizată și încă și mai puțin cunoscută, pe care o dedicăm în semn de respect și recunoștință tuturor celor care s-au născut departe de țară, din părinți și bunici făcători de istorie. (Dr. Doina Hendre Biro)

II. ASPECTELE SOCIAL-POLITICE

Aspectele social-politice cu care s-au confruntat românii din Transilvania, indiferent de religie, între 1848 și 1918, au declanșat un adevărat exod mai ales spre America. Din toate locurile în care s-au așezat, românii au făcut dovada hărniciei și a demnității, punându-se prin toate mijloacele, în slujba cauzei naționale, uniți în cuget și-n simțiri, sub semnul tricolorului.

Primul steag tricolor a fluturat la Blaj, în timpul Adunării din 3-15 mai 1848 de pe Câmpia Libertății. În 1866, tricolorul a fost înscris în Constituție, iar în 1875 a fost validat în statutul Societății academice a studenților români de la Viena.

De menționat că în aceeași perioadă Ciprian Porumbescu a compus Tricolorul iar Andrei Mureșianu, Un răsunet, cunoscutul Deșteaptă-te române.

Steagul, interzis oficial de către autorități, până la 7 noiembrie 1914, a fost totuși folosit până la 1 Decembrie 1918 și asimilat de către români, ca simbol al unității naționale: astfel, acuzații în procesul Memorandum-ului au fost primiți la Sibiu cu buchete legate cu panglici tricolore. Ziarul Tribuna a imprimat foaia în tricolor. În 1906 tricolorul a devenit steagul Ligii pentru unitate culturală a românilor cu devizele Unirea face forța și In hoc signo vinces. Majoritatea steagurilor cu care românii au pornit la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, ca cel de la Lupșa, erau țesute sau brodate de femei. Multe femei, constituite în asociații, au fost deosebit de active, în contextul pregătirii Marii Adunări de la Alba Iulia.

Și indiferent încotro și-au îndreptat pașii, românii și-au dus cu ei, acest bun de preț, sau l-au realizat acolo. Este și cazul românilor emigrați în America, care au fondat de timpuriu asociații și societăți culturale, care să le apere limba, cultura și tradițiile. De remarcat că doar în Cleveland, unde trăiau cei mai mulți români, existau zeci de societăți, printre care, Societatea Carpatina, fondată în 1902, avându-l ca prim președinte pe Pavel Borzea.

În 1906 cele 65 de societăți, din care 35 se aflau în statul Ohio, s-au unit, formând Uniunea societăților de ajutor și cultură din America, condusă de preotul Moise Balea din care făcea parte și Epaminonda Lucaciu .

Într-o astfel de atmosferă, nu este surprinzător, că încă în mai 1918, Liga Română din Cleveland, a lansat apelul Către toți românii, apel de susținere a Unirii Transilvaniei cu România, ligă care, la 3 ianuarie 1919, adera la actul Unirii.

III. DIASPORA ROMANEASCA

Diaspora românească a fost prima care a realizat, cât de importantă este recunoașterea pe plan extern a Unirii, de către Marile Puteri, de aceea a acționat cu mult patriotism și entuziasm. Printre inițiativele de promovare, a fost și organizarea Serbărilor Unirii, în 1929, sub președinția lui Sever Bocu, context în care, cu sprijinul Mathei Bibescu a apărut un număr special al revistei franceze l’Illustration, dedicat integral evenimentului aniversar.

La marile serbări au fost invitate și societățile românești din diaspora, printre acestea, cele din America. Victor Filip, președintele Societății romano-americane din Timișoara s-a deplasat la Cleveland și New-York, pentru a obține acordul de participare al românilor, de la președintele Societății românești din America, Adam Frie.

Delegația românilor, formată din 240 de membri care aduceau cu ei 150 de steaguri, a sosit la 9 mai 1929 la București și s-a bucurat de o primire excepțională.

Au fost invitați să asiste la discursul solemn de la Academie, să-l audieze pe George Enescu în concertul de la Ateneul Român, și să vizioneze spectacolul etnofolcloric semnat de Tiberiu Brediceanu intitulat România în port, joc și cântec, la Teatrul Național și la Arenele romane, și expoziția organizată la Cercul Militar.

De la București au plecat la Sibiu, unde au fost primiți de Vasile Goldiș, în acel moment președinte al ASTREI și au vizitat Muzeul Central al Asociațiunii.

Aceeași solemnă primire li s-a făcut la Alba Iulia, de către comitetul local de organizare a serbărilor, care îl avea ca președinte pe Ion Pop. Adunarea solemnă s-a ținut în Sala Unirii, restaurată și transformată pentru mărețul eveniment, iar Te Deum-ul, în nou construita Catedrală a Reîntregirii Neamului, în care fuseseră încoronați, în 1922, Regele Ferdinand și Regina Maria. Delegația a fost invitată să participe și la inaugurarea Muzeului Unirii amenajat în aripa laterală a Catedralei Ortodoxe, unde au fost primiți de directorul Leonte Opriș și de alte personalități. Cu această ocazie, au fost donate muzeului un steag american, steagul Societății Carpatina, o eșarfa a Legiunii Horia, Cloșca și Crișan din Zanesville Ohio, cocarde și fotografii, toate fiind imediat expuse, în noul muzeu.

IV. STEAGUL SOCIETATII ROMANESTI

Steagul Societății Românești CARPATINA din Cleveland Ohio, SUA, 1902-1906, este una dintre piesele importante ale Secției Unirii a Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, pe care am avut onoarea și satisfacția să îl restaurez între 11 mai 1987 și 20 noiembrie 1988. Puțini știu că "restaurarea, înainte de a deveni o problemă tehnică este mai întâi o problemă culturală”, care solicită mai multe tipuri de investigații, fizice, chimice, biologice, iar în funcție de caz, și investigația istorică și/sau artistică, pe care am făcut-o pe toată durata restaurării.

Steagul cu două fețe, cu dimensiunea de 180x140cm, are registrele galben și albastru de 49cm, iar pe cel roșu, incluzând și “coada de rândunică”, de 85cm. Steagul este confecționat din mătase naturală, țesută în contexturile pânză și saten, fixate pe o dublură din bumbac și este bordat de galonul tricolor, țesut din bumbac. Titulatura, locul și durata de funcționare a societății sunt brodate cu mătase tricoloră, în cele trei registre.

În urma expunerii necorespunzătoare și îndelungate (între 1929-1968) în primul muzeu, materiale de natură organică din componența steagului au suferit grave modificări. O cauză de deteriorare a fost tensionarea permanentă la care a fost supusă piesa, bătută în cuie pe o hampă, și expusă luminii (razelor ultraviolete), la care s-au adăugat efectele fenomenelor ciclice vară-iarnă, cu un microclimat necontrolat. Deshidratarea, friabilizarea până la pulverulență a mătăsii și a suporturilor, mai ales a celei de culoare roșie, țesută în contextura pânză, spre deosebire de cea vopsită în galben și albastru, țesute în contextura satin, deci mai rezistente a fost însoțită de decolorarea, desprinderea, chiar ruperea galonului și a firului cu care a fost brodat textul. După prelevarea probelor și efectuarea testelor și analizelor de către Mihai Lupu, chimistul Muzeului Național de Artă al României, steagul au fost demontat în elementele componente, consolidat pe un suport din tul, în vederea aplicării tratamentelor umede.

Cele trei bucăți de pînză fină de in, vopsite cu coloranți naturali în culorile tricolorului, au devenit noile suporturi ale registrelor steagului. Fragmentele originale de mătase au fost transferate și consolidate prin coasere pe noul suport fixat în gherghef, folosindu-se punctele de restaurare numite în retea și în caramidă. După aceste lungi și migăloase operațiuni, au fost montate separat elementele fiecărei fețe în parte, apoi asamblate la un loc. A urmat aplicarea galonului marginal, care în prealabil fusese curățat și reconstituit, în punctele de restaurare specifice.

A căzut în sarcina restauratorului, să propună sistemul corespunzător de prezentare a steagului, în vederea expunerii în muzeu, exact cu ocazia unor manifestări culturale datorate împlinirii a 70 de ani de la Marea Unire, adică, la 1 decembrie 1988. Piesa a rămas de atunci în expoziția de bază a Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia și fapt de consemnat, în 2014, steagul a fost exponat al lunii mai al prestigiosului muzeu.

Post-scriptum. Rezultatele restaurării au fost publicate în Revista Muzeelor, nr. 8-9-10 din 1990. Pentru restauratorii și cercetătorii sfârșitului de secol XXI, am strecurat între dublurile steagului, nu doar denumirea materialelor și concentrația substanțelor utilizate, ci și sinteza faptelor românilor americani, prezentate respectuos, mai sus, pentru cititorii blogului. Pro memoria…

(Dr. Doina Hendre Biro)

Urmăreşte călătoria proiectului nostru!

banner

muzeul national alba iulia